Autostrada

Hai să deschidem o autostradă!
Apucă un capăt, eu îl iau pe celălalt.
NU! Nu privi în tavan,
uită-te la drum!

Eu bătătoresc noroiul, tu adună pietrele.
Cochetele vise vor să ne-adoarmă,
Tu nu dormi, nu te piti,
O clipă să te scap din privire,
Drumul s-ar nărui.

ȚI-AM ZIS, NU CLIPI!

Vezi soare?
E o părere apăsătoare,
Ia-te după muntele de soare înghețat.

Ți-e frig? Nu-i nimic,
Sunt eu destul de cald.

Dală cu dală vom clădi,
Alea speranțelor tulburătoare,
Din nopțile adăpostite de soare.
Printre păturile pișcătoare,
Ce speranțe ne-am mai făcut!

...

Completează tu punctele de suspensie,
Mi-e lene șă mă doare apăsarea penelor de plumb.
O dau în Bacovia, vezi, dacă sunt distras de la drum.

Iar mă-mping dorințele îmbietoare,
Să clădim această cale.

Unde va duce?
Nu contează.
De vază,
E eclipsa ce-a acoperit planeta,
Cometa de care ne-agățăm
Spre a ne salva întru neconstituire.

BCJ & bere

Din nou în cafenea,
Cu gust patetic de fum
Lumină sumbră,
Apoi voi pleca la drum.

Mi-am pierdut exercițiul
Înșiruitului de buchii pe hârtie.

Încă o mie de ani,
Cuvinte, vise, speranțe,
Iubiri, încă o mie.

Tot nu-mi ajung,
Nu mă satur!

Din nou în berărie,
Cuvintele violează hârtie.
În ultima zi din iarnă,
Alergăm ebuni cu frig și hrană,
Pentru vise sub formă de apocalipse.

Ne hrănim cu fulgi,
Topiți, căci sufletele ni-s calde,
Mă arde întunericul crepuscular,
Strâns în acvariul tău, Cresidă!

Ipocrizia Crăciunului sau poezie eco fără limbaj elevat

O brăduț, brăduț frumos,

Vai și-amar de tine,

Din pădure că te-au scos,

Te-am adus la mine.

Of, brăduț, te vei usca,

Într-o lună de zile,

Ce contează, ești decor,

În casă la mine!

Sa fie..sa nu fie iarna?

Sunt frumoși oamenii? Am petrecut deja câțiva ani din viață lângă ei, dar tot n-aș putea răspunde...
E frumoasă ploaia? Atât de curată, atât de sinceră, nu vrea mai mult decât să îți curețe pleoapele, cade neoprită din drum, își aruncă stropii în furtună fără teamă...da, e frumoasă ploaia.
Dar zăpada? E frumoasă zăpada? Atât de curată, atât de firavă, îi e teamă și să străpungă fața pământului, așa că i se așează ușor pe tâmplă și i se prelinge prin bulgării negrii...da, e frumoasă zăpada.

Și ce frumoși ar putea fi oamenii...

Finding rumors of the dark bird

Frozen wings upon my eyes,
They call me chamber of no lies,
But then the second i saw you
My sky turned blur, my wings on fur.

I keep on question my poor soul,
What were you looking for at my door.
Was it the mist behind your toughts
Which brought you here from dark thrones.

Rădăcini,
Vechi călătoare,cunoscăroare culegătoare,
Mi s-au înfipt adânc,
În chilimbarul ochilor tăi.

Frunze,
Tinere speranțe, ambiții vise,
Dezbinate idealuri,
Îmi culeg cioburi.

Credeai în stele?
De ce credeai în stele?
Fiindcă sclipeau și le vedeai?
Îți ajungea atât să crezi în ele?

Credeai în timp?
De ce credeai în timp?
Fiindcă îți număra clipele de nerăbdare?
Îți ajungea atât să crezi în timp?

Credeai în viață?
De ce credeai în viață?
Fiindcă deschideai ochii somnoros în fiecare dimineață?
Îți ajungea atât să crezi în viață?

Dar în oameni când ai să mai crezi?
Și când vei mai putea să crezi în mine?

Sub bolta rece de azbest mă lovește greața
Tăcerilor catastrofale neîmpărtășite.

Mărturie

Încă o treaptă ingrată.

Când mă voi prăbuși din turnul vostru,
Voi ști că a fost cel mai înalt.

Încă o picătură de sânge.

Când rănile nu se vor mai închega,
Voi ști c-am ales lupta-nțeleaptă.


Încă o lacimă șu un surâs.

Când îmi vor pune ultima mască,
Voi ști că a fost singura-adevărată.

sărat

stai, stai o secundă...
stai să îmi adun cioburile ce le târşâi după mine.

stai, stai o secundă până-mi intri-n gând
nu-mi năvăli pe sub piele încă, atât de profund.

stai, stai o secundă...
cu mine!

Probleme existenţiale ale secolului XXI-4

In secolul XXI avem democratie...

Avem libertate de exprimare,
Dar oamenii nu mai au nimic de spus.

Avem libertatea de a protesta,
Dar oamenii se indoapa cu hamburgeri in fata televizoarelor HD.

Oamenii isi iubesc tara!
Si fug in strainatate sa stearga cururi pentru telefoane lucioase.

Sotii grase, telenoveliste, exclus!
Doar pline de celule canceroase prajite la solar.

Problemele existenţiale ale secolului XXI-3

Eşti un falimentar emoţional!

Ţi-au amputat astralul
Sentiment al aproierii de aproape.

Ţi-ai clădit iluzia de sticlă
Cuşcă de pasăre măiastră.
Mă laşi să zbor!
Rămâi mort, la pământ, incolor.

Je n`aime plus c`est jeu.

Milen

Întunericul a apus.
Soare stins,
eclipsă.
Pe buze e-o pistă imaginară
De zâmbete
Şi cioburi de vorbire articulată.
Cald, nu e lângă tine,
Ci lângă singurătatea milenară.

nu mai ştiu

Mi-e scârbă de lumea ce mi-am creat-o,
Mi-e groază de univesul meu!
Mi-e lehamite să mai greşesc,
NU ŞTIU.

Mi-a golit stomacul durerea,
Mi-a izbit imaginaţia nepăsarea,
Mi-a atacat globalizarea celulele.
NU ŞITU.

M-aţi minţit,
Mi-aţi violat inocenţa,
Mi-aţi furat intimitatea,
M-aţi dezvăţat să iubesc,
Mi-aţi impregnat inima cu ura voastră.

ŞI EU NUZ MAI ŞTIU SĂ TRĂIESC.

Degajat

Asta e tot ce-a mai rămas din idealul meu de iubire...

Credeam în contopirea astrală,
dintre un bărbat şi o femeie,
cum epidermă trece de epidermă
într-o clipă eternă.

Am rămas cu acea senzaţie caldă,
Uşurare a valurilor de sânge
ce traversează vene.
Uşoară apăsare, sau tare,
lehamite, dezgust provocat,
de-un corp transpirat.

Visam la momentul în care unul
respira pentru doi,
şi împreună ating într-o clipă
aceiaşi idee,
şi nu mai există eu, tu.

Am rămas cu usturimea buzei
muşcate de pasiune,
urme de compasiune,
în inimi neîmpărtăşite.

Da, recunosc că mi-e dor...

Să nu credeţi cioburi,
că dupa răsărit,
şi zile calde, zile dulci,
zile cu gust de buze de tine,
de piele de tine,
de fire de tine,
de atingeri de tine,

va fi vreodată uşor să stingi furtuna.

OS

O idee
care printr-o ciocnire de evenimente
a devenit materie,
şi-şi spune cu mândrie de mii de ani
omenire.

*

Curcubee...

Aer, nări, popice
Totul împletit cu spice.
Ura despărţirii,
la marginea simţirii.

Lângă mugurii de ianuarie,
Ne zabtem în curcubee
colaterale.

Îmbrăţişare

Pe drumul unde soarele-răsare,
Nu dimineaţa.
Ziua-n amiaza mare.

Unde cortul se-amestecă cu marea.
Iubirea cu uitarea.
Mâine cu ieri,
Iar mâna mea cu-a ta.

Crimă şi răsplată

Abuzăm împreună,
imaginile clare de lună.

Ne inspiră mirosul de tutun,
inspirăm aburi de bere.

În pat la tine se cramponează noaptea
sânzienelor pedofile
pe care ÎNTODEAUNA le iau cu mine.

Nu rabd să nu fiu izbită
în cornee de lumina reflectată
de celulele epiteliale
ce-ţi acoperă faţa,
de firele brunete
ce-mi mângîie dimineaţa.

Nu te vreau acum,
Şi nu te vreau nici mâine.
Nu te vreau nici măcar pentru mine.
Te vreau să fi.
Te vreau să văd.
Că nu-s singur în decor.

File din jurnalul Florii-Soarelui

Floarea-Soarelui nocturnă,
Nu trăieşte-n turmă.

Nu se complace
cu seminţe
bea sevă de pământuri
supradilatate
din universuri neexploatate.

Se hrăneşte cu noapte
şi hârti de CARTON
îngropate
de oasele
gorilelor detoxifiate.

Când vrea să zboare,
găseşte o cometă
n-alege orice planetă,
îi place abisul
seminţelor de ceară.

Îi place gustul dulce
al berii servite în timpane
sonore şi multicolore.


Trăieşte-n întuneric
dar preferă roşul
macilor subdezvoltaţii
pentru opiu.

De pe cetate vede marea
înghesuială a zebrelor
pe traiectoria de lansare
a găluştelor globale.

Îi plac animalele şi ceaţa
dar atunci când culege mătreaţa
fibronilor de struguri
din viile vibraţiei cuneiforme.

În finalul unei zile încărcate
adoarme cu burta sub carte.
Uneori e pică, alteori ghindă.
Mulţumită sforăie în simfoni
nedezlipite de hidrogenul mării.

Peisaj urban

Şoaptele pilite,
Prin nopţi,
trenuri,
vagoane nedormite.

Cuvintele scrijelite
Sub bănci
lemnul
crud din cartiere împuţite.

Dorinţele
desluşite
sub ceaţă-ndurătoare
oroare-n ochi
când te-am părăsit...

Durere pe buze
Flacără
variante
peluze
aristrocrate săruturi
în zori.

culori întinse
variabil
pe pânze sihastre
de oraşe
capse-
le gecii de piele
îmi lasă urme
sub pleoape
neplânse
metale grele.

AC-0-lo

Acolo,
Unde nu bate vânt,
Nici furtuni nu sunt,
Nici secetă,
Nici frig,
Am plantat seminţe.

Acolo,
Unde ele au crescut,
E-acum tot vânt,
Tot ploaie şi frig,
Tot secetă,
Se frâng spice...

Metamorfoza oaselor spintecate
de raze de lumină,
Anină experienţa,
antropomorfică a
locaţiei invariabile.


Acolo vei usca măracini.

Acolo-ai uscat seva din mine.

Creta iernii

Remuşcări,
Rece paletă de culori.

Ştii bine!
am încercat,
am aşteptat.

Îţi cunosc abisul,
Întunecat al minţii,
M-ai ars pe suflet cu iadul tău.

Ţi-am zărit licărirea,
Rătăcirea,
Din ochi,
Credeai că nu-nţeleg,
Am evitat prudent
Să-ţi mai pornesc răscoală-n suflet
M-am retras,
Cu suflet încă ars,
E cald, senin, iubire-aproape.

De-acum lipsit sunt de extaz.

Colocviul Sânzienelor de februarie

.

Prea multe cioburi înfipte-n epidermă,
Prea multe crivăţuri urlă din străfundul cărnii,
Prea multă ură,
Mult pre multă iubire,
Atâta vinovăţie,
Grotescă neputinţă,
Iluzie, decepţie, speranţă,
Viaţă, compasiune,
Gol imens în stratosfera sufletului,
Şi bule de gheaţă în stratu-i de azot
Şiruri de piele vânătă,
Zăpadă, deci răceală.
Crâmpeie de amintiri
Şi-un cocteil de emoţii,
Excitare,
Puternică excitare,
Orgasmul firului de păr...
Retragere, abandonul golului plin,
Putere,
Slăbirea papilelor,
Slăbirea epidermeni,
Umăr greu,
Umăr gol,
Umăr protector,
Pastile de nomenclatură pentru noi generaţii neuronice,
Bube astrale în tălpiile ce calcă pe Lună,
Mult plâns,
Prea mult plâns,
Prea multă disperare

Paravan

"Clinc", asta e tot ce mai putea spune linguriţa trântită fiind de gura cănii de porţelan. De unde atâta nervozitate? Tocmai se auzise o pelodie neinteresant de cunoscută, soneria telefonului Nokia 5200 negru, fost negru, ce acum avea o nuanţă griurie, brăzdată de rânduri de zgârieturi şi alte feluri de degradări.

Ea-personajul principal- se aşezase pe un scaun situat în capătul încăperii, lângă fereastră bineînţeles. Abia intrase pe băncile liceului şi pentru ea noţiunea de loisirs nu era încă clar conturată. Nu îţelegea încă bine cum e cu ieşitul la cafea, trasul din ţigară, moda hainelor pe care dai o căruţă de bani ca să arate vechi. Timpul liber - îi aducea în nări mai degrabă mirosul ierbii înecate în moloz din spatele blocului unde juca fotbal şi "pătrăţică" cu băieţii prin gimnaziu şi unde la pupat pe Ionuţ, la un joc tâmpit de adervăr şi provocare.

"Ceau mama, sunt la o cafea, am scăpat mai repede de la română şi am zis să mai rămân puţin prin oraş"
"Nu, nu sunt cu nimeni"
"Bine, nu stau, mult"

Jenată. Sentimentul corect era jena. Se simţea jenată că trebuia să-i dea maicăsii atâtea explicaţii. Până la urmă ce aport avusese mă-sa la existenţa ei? O scoase pe pizdă, mare lucru, şi ea ar putea face asta dacă şi-ar pune în gând, iar mai trebui doar un băiat... Da. Şi din această cauză se simţii jenată. Sta singură la o masă, doar ea şi cana albă, curva aceia de cană, ce e linsă şi sărutată de zeci de buze în fiecare săptămână, cu ceramica ei albă de a cărei lovitură linguriţa a suspinat - "Clinc".



De ce numai ea? De ce doar ea s-ar simţi jenată într-un astfel de loc, într-o astfel de conjunctură? Aruncă o privire scurtă în jur (nu-şi alesese chiar întâmplător acea masă scorojită cu iniţialele A+I=Love), de acolo putea contempla întreaga creaţie divină ce se manifesta exact în acel loc, exact în acel timp, exact sub ochii ei, şi era atât de plictisitoare...Cinci personaje : un cuplu adolescentin, un tânăr cu figura aspirativ-filosofică şi un laptop, alţi doi amici ce sorbeau dezhidrataţi dintr-o bere şi pufăiau precum o locomotivă din '80.

Ea- ochii abaştrii, părul brunet lung şi creţ, tuns drept, fără scări, unghiile îngrijite într-o nuanţă neutră, despre care am auzit că se numeşte nude, o bulză tricotată cu dungi verzi şi negre, scoate din geanta gri de umăr un caiet. Un singur caiet. Apoi un pix. După ce mai aruncă o privire căutătoare de jur-împrejur purcede la a analiza radical şi impertinent "jena" pe care i-o transmiteau ceilalţi, mai vexaţi cei drept decât ea în a şi-o muşamaliza.

Ziua I, locaţia A, subiectul alfa :

Tânăr, undeva la 25-26 de ani, provenit dintr-o familie monoparentală (se înţelegea după cutele prea adânci de pe frunte pentru vârsta sa, după stilul îmbrăcămintei simple şi în tonuri închise şi după lipsa unui partener de discuţie, compensată de un laptop, achiziţionat, cel mai probabil la mâna a doua. Ocupaţia domeniul economic (partea de contabilitate) sau plicticoasa funcţie de corector pentru vreo editură sau publicaţie cotidiană (era uşor de perceput stilul lejer de a lucra la calculatorul portabil, de unde deducem obişnuinţa, chiar suprasaturaţia companiei acestuia. Necăsătorit (nu are verighetă), neimplicat într-o relaţie (nu e însoţit de nicio parteneră de sex opus şi nici nu a verificat telefonul timp de o oră cât a fost urmărit). Probabil nici nu a mai întreţinut relaţi sexuale de multi timp şi/sau fosta partenera nu l-a prea satisfăcut, lucru uşor de dedus din tensiunea mişcărilor şi atitudinea crispată , oarecum imobilă a chipului. Venit lunar - mic. Totuşi e nevoit să consume anumite sume pe cafea/bere/ceai în acest local semiboem pentru a se feri de atmosfera incomodă şi JENANTĂ din casa părintelui cu care a crescut şi căruia trebuie să-i asculte acum toate dezamăgirile specifice omului ce se simte în etate.

Ziua I, locaţia A, subiecţii beta :

El, adolescent, major, provenit dintr-o familie bine situată financiar, îmbrăcat într-un stil lejer dar atractiv datorită jocului de culori verde-mov şi a pătrăţelelor de genul tablei de şah, un i(chestie de înaltă tehnologie ce incepe cu i mic, continuă cu literă mare şi e bună la toate, mai puţin la preparatul cafelei dimineaţa), mândru şi posesiv, a reuşit să pună mâna pe prima fată din viaţa lui de care oricum nu e îndrăgostit lulea, ceea ce îi oferă un confort, totuşi din atitudinea sa şi din modul în care îi evită privirea reiese JENA de a fi ţinut anterior destul de mult la o fată încât aceasta să-şi permită să-i dea tromful, întâlnindu-se pe ascuns cu un bucureştean. Ea, mai mică, fata tatii, care înainte de pubertate îşi dorea cel mai mult pe lume să devină prinţesă, a, şi o casă de păpuşi, lucru ce reiese din gesturile ei exagerate ce se pretind feminine dar denotă o puerilitate nedemnă de o tânără de 16-17 ani. Consideră că merită mai mult de cât are, deşi situaţia financiară a familiei ei e una de mijloc, îşi cumpără ţigări DUNHILL şi are un rucsac albastru cu norişori NIKE. Nu e îndrăgostită de băiat, dar consideră că este unul pentru nivelul ei, nu prea deştept ca să o eclipseseze sau să o manipuleze, şi nici prea subtil ca să o prindă vreodată cu garda jos. Apropierea fizică dintre ei nu e pregnantă, deci se întâlnesc de o perioadă relativ scurtă de timp şi nu şi-au tras-o încă. Deşi el se simte confortabil în prezenţa ei, în scurt timp ea se va simţi JENATĂ în preajma unui personaj atât de plicticos şi neprovocator intelectual şi spiritual pentru ea.

Ziua I, locaţia A, subiecţii gama :

Doi amici de vârste apropiate 19-20 de ani, îmbrăcaţi poate cel mai corect din punct de vedere al tendinţelor impuse de revistele lucioase de modă, dar totuşi nu în haine de firme la ale căror case de marcat te prezinţi cu una/două căruţe de bancnote+monede, fără etichete "indiscret" lăsate la vedere. Cu părul un pic mai lung, genul creastă pe mijloc susţinută de un întăritor artificial, uşor de găsit în comerţ şi nu prea scump. Consumă bere REDD'S. Primul indiciu care mă scoate din monotonia cu care urmăream ultimul cuplu de actanţi din această încăpere, din această seară. Din discuţia la care trag cu urechea pentru a fi perfect conştientă de vertictul final care mi se zbate printre neuroni de 40 de secunde încoace, îmi dau seama că cei doi îşi destăinuie cu prea multă încredere şi prea degajat unul altuia diverse informaţii, lipsiţi de masculinitatea şi uneori, chiar orgoliul specific unei astfel de discuţii. Deşii corporal nu se ating orientarea fiecăruia, 75% spre celălalt şi 25% spre restul încăperii, picioarele lipite unul de celălalt, uşor crispate ale unuia, şi cele puţin depărtate ale celuilalt, cu vârful pantofilor îndreptat în cazul fiecăruia spre partenerul de discuţie. Gesturile directe executate cu degetele îndreptate spre interlocutor, toate mă conduc la decizia finală, tocmai am analizat un cuplu gay. Vocea joasă pe care o folosesc, cuvintele deloc obscene şi întâmplările amicale şi banale pe care le relatează, precum şi încercarea nereuşită de a părea mai interesaţi de ambianţa cafenelei decât de partener îmi dezvălui JENA acestora de a respira întro societate îndopată cu prejudecăţi şi teama de batjocura ce i-ar putea întâmpina la fiecare prag.



Toţi sunt atât de fericiţi acolo înăuntru, la căldură, i-am conturat atât de bine, i-am JENAT atât de credibil, cred că am să le iau lumina şi am să plec.

Mai a poi

Mi-e interzisă iubirea, şi viaţa liniştită,
Mi-e interzisă pacea şi odihna,
Şi moartea iminentă.

Dopată mi-e mintea de ura lumi,
Şi ochii mi-s crispaţi de scârbă,
Prin vene-mi curge astenie.

Mi-e interzisă, răcoarea dimineţi
Şi ninsoarea din decembrie.

Mi-au dat povară singurătatea,
Şi mintea-ngândurată,neostoită.
M-au lăsat în jeg într-o haltă
Într-un colţ de lume hăituită.

Ziua Vrajitoarelor

Din tumoarea morbidă a nopţii se desluşesc umbre.
Mai sus de sursurul apei contururile dictează o colină.Selena pârguieşte lent umbrele, dar corneea filtrează deja imagini şi mintea-mi le decodifică.
Mai sus de sursurul apei contururile dictează o colină şi pe colină trei trupuri. Zbârcite de vânt în patru zări le atârnă zdrenţele şi urlet e fiare diavoleşti le zbârceşte grumazul.
Mai sus de sursurul apei contururile dictează o colină şi sub ea, împuţind cu carnea labelor lor râncede, trei trupuri trezesc unde acvatice. Şi vântul rece le împrăştie zdrenţele şi fărâme din ele se dezbină şi aleargă-n văzduh şi mugete de vaci trosnesc în ritm de toacă din gâtul lor mut.
Mai sus e sursurul apei şi spre mine se dejghină o mână apucată de epilepsie cu gheare inegale şi ghemotoace de sânge şi păr dedesubt, neagră ca funinginea-n ianuarie, şi-o babă 'naltă de capul i se bagă în lumina gângurie a lunii şi-n urma ei se pierd prin tufişuri în cârlionţuri de mucegaiuri şi hoituri izvoare de viermării alte două diavole care cu colţii de fiară râcâie scoarţa şi scot râmele din ţărână.
Departe e sursurul apei, departe-i lumina selenei, şi gheara de sânge cu gust de uree îmi străpunge îndemânatic pleoapa...

Alb şi negru

Noi,
Care mai visăm
La aburi fluturaţi prin cioburi.

Strigaţi de durere
Mâncători de hoituri.

Noi,
Care am dezvoltat
Plânsul abisal cu lacrimi chilimbar.

Urlaţi în cenuşă,
Devoratori de scânduri.

Noi,
Căutăm înţelesuri,
În tăcerea dintre rânduri.

Orbiţi fiţi de cerneala,
Semnelor caligrafice.

Aproape iarna...

Perechi de oameni
Grupuri,
Solitari.
Strivesc sub tălpi
Frunzele de toamnă.

Copil rătăcit ruginiu,
Cu pene negre.

Capete goale trase-n
Căciuli.

Şi fum dintr-o ţigară
Emoţie searbădă
De toamnă...

Două frunze paralele
Căprui ca ochii negrii
Ca penele de cioară.

Pastel urban

Stau independent pe o bancă,
În parcul central.

Luciri negre în pene
Frunze aurii.

Uniformele verzi ale
muncitorilor.

Luciri negre în pene
Frunze aurii.

Angajaţi
Ai firmei de salubritate.

Luciri negre în pene
Frunze aurii.

Probleme existenţiale ale secolului XXI - 2

Schizofrenie şi leucemie,
Transpiraţie de ignoranţă.

Schizofrenie şi astenie,
de primăvară.

Vergeturi, celulită, riduri,
Depresie.

Schizofrenie şi leucemie.
Mi-e dor de lepră şi ciumă...

Probleme existenţiale ale secolului XXI

Dumnezeu s-a sinucis
Atunci când şi-a dat seama că nu mai poate creea.

Dumnezeu a murit,
Când nu şi-a mai găsit crucea.

Energia nu mai circulă prin celule,

Luciditatea nu mai străbate neuronii...

Pereche (de pantofi)

Unde am greşit?
Şi când am luat-o aiurea?

Când m-am ferit de lună?
Când mi-am lepădat argintul?

Unde ai fugit?
De ce nu te zăresc în nimeni?
De ce nu-mi sclipeşti dintr-un ochi albestru
Sau căprui sub o claie neagră sau blondă...

De ce nu-mi mai arăţi stele cu degete pictate,
De ce nu mai cobori din tren,
De ce nu mai galopezi un pur sâng arab,
De ce nu-ţi mai stingi ţigara,
De ce nu mai gâdili corzile chitării,
De ce nu mă mai întreci prin parc...
Ideal macabru lipit de partea-mi imaterială,
Te metamorfozezi în sfera aeriană,
Dar aveai mână şi picior,
Şi glas,
Şi te găseam pe ici pe colo,
 
  De-atâta vreme nu-mi mai sclipeşti din niciun ochii...

Timpul şi-a pierdut spaţiul...

Miercuri dimineaţa
mă trezesc cu greaţa
alcoolului de marţi seara.
Seara s-a întins pe sub plapumă,
Şi s-a aşternut pe coapsa mea
Dimineaţa mă trage de o gleznă
Degetele-simt crispate în semipareză.
Amiaza-mi agită,
Acidu-n stomac
Te desfac, ambalaj te pufuleţi.
Îmi umplu degetele de sare,
Şi o lingi,
Seară ce te-aşterni
Sub candelabre.
Albele clipe neuitate de noapte neagră.

Fus social

Pierdut invalid prin spaţiu
Din ziua în care am eclozat
Rătăcit printr-o inimă inaptă
Cu vânt din prova întaintam...

NPT

Nopti pe caldaram,
Zdrobite, facute scrum.
Pierdute intre perdelele
Sufletului.
Nopti pe caldaram,
Zdrobite, facute scrum
In imagini inglobate in
Globul ocular
Si dincolo de acesta.
Nopti pe caldaram,
Rastogolite in scrum,
Cernute cu uitare
De mare.
Noptiile pe caldaram,
Tainic invelite in scrum,
Au fost, sunt si vor fi imbracate
In doliul fum.

Pentru amintirea ce obsedează

Şi cât timp durezi? Cât crezi că amprentele tale se vor mai răspândi prin sufletele celor rămaşi pe cărbune? Cât crezi că vei persista ca amintire? Un an? 10? 50? Va veni o zi când nu vei mai fi pentru nimeni. De acel moment trebuie să te temi. Când nu vei mai fi parte din cei pe care i-ai lăsat...

Poveste pe peron

la fel în gară...
între şine şi peron e iarbă.
la fel în gară...
cu ultimul pătrar agăţat de boltă.
la fel în gară...
cu ritmul treial al roţilor ce muşcă rugina din şine.
la fel în gară...
cu greierii muţi.
la fel în gară...
muştele în felinar.
la fel în gară...
voce stridentă în difuzor.
la fel în gară...
eşti şi tu
.

Poveste în parc

...Şi, şi când mă trezesc dimineaţa, am aşa, urme de glonţ pe aicia....sau urme de noroi, şi îs cu sandalele în picioare şi îs ude...şi visez aşa...şi când e lună plină, eu nu văd aşa ca tine, şi uite, pun aşa mâinile la ochi, şi le simt aşa ca oase, ca nişte ghiare...

...da şi Mimi...

...ce?..

...nimic..

..ce?..

..ni...

...Mimi...da aia a fost o fază..să-i sperie...

....ce proşti îs ăştia..

..da am văzut la televizor, o uşă aşa, care se mişca singură, şi un dulap care s-a deschis uite aşa...şi era încuiat..

..unde?...
....într-o casă..

...nu..unde?..în ce loc?..

...în America..

....aaa...

...în America de sud zicea...

...da..că vede la televizor..

...da..că deaia ar trebui să pună..să nu se uite..că îs proşti...şi am văzut odată un ozene...

...ce-i ăla ozene?..

..extratereştri..

...a...

..da era făcut să-i sperie...l-au vopsit aşa verde..şti..cu vopsea de ouă, cum se fac de Paşti...şi i-au lipit aşa sprâncenele..şi le-au făcut cu negru deăla de acuarele..

..aha..
..şi l-au dezbrăcat şi l-au pus aşa pe masă..

...gol?gol?...

...nu, i-au pus ceva să nu i se vadă pula..

...aaa..hihihi...

..da au făcut aşa ca să-i sperie..da eu când văd luna.....şi stelele..şi dimineaţa am sandalele aşa ude...şi păr la picioare, blană..şi uite..vezi că mi-a crescut aici..

..daa......
........
...nuuu'...mai stai..
..hai amu' că mi-e foame..



Dialogul de mai sus este o reproducere destul de fidelă a unui dialog dintre cei doi copii.

De ce l-am reprodus nu ştiu...poate ca un omagiu adus fanteziei, poate de dragul unor amintiri din timpuri de mult trecute...



Şi peste 30 de ani, el ar putea să fie un cercetător la NASA, sau laureat al premiului Nobel pentru literatură, şi ea un critic acerb al societăţii, o criminalistă ageră....

SAU...
CA PRODUSE ALE SOCIETĂŢII ŞI ŞCOLII ROMÂNEŞI..
..el un muncitor cu program de opt ore nemulţumit de salariu, care îşi urăşte serviciul şi ea o casnică telenovelistă....

Banal

Autobuzul îşi închise uşile şi plecă. Undeva în spate, Mihail alerga încă, fără sorţ de izbândă. Îl pierduse. Îşi suflecă mâneca dreaptă a geci sale ponosite şi se uită dezamăgit la ceas. Era 18.52, nu mai avea cum să ajungă până la 19.00 la lucru,următorul autobuz ajungea abia peste 15 minute. Va întârzia cu siguranţă, din nou. Probabil iară îi vor tăia din salariu, poate îl va da afară, şi atunci cu ce o să îşi plătească chiria, dacă nu o va plăti, Ana Ferencz îl va arunca în stradă şi ce va face? Unde se va duce?
„ Fir-ar să fie! La dracu’ cu toate!” Îşi încleştă pumnii într-un acces de mânie. Călca grăbit şi apăsat, cu paşi mari, tălpile lui păreau lopeţi enorme ce încercau să taseze asfaltul ce-l atingeau şi să îl scufunde pe Mihail cu întreaga lui statură impunătoare până în străfundul pământului, acolo unde nimeni nu îşi va mai bate joc de viaţa lui nenorocită, unde nu va mai trebui să ajungă zi de zi la ora 19.00 fix la lucru şi să stea 8 privind printr-un gemuleţ înfundat cu gratii cum nu se întâmplă nimic, cu o pernă zdrenţuită sub fund. Unde proasta aceia de Otilia nu îl va mai părăsi pentru un vânzător de aspiratoare, unde să nu se înghesuie într-o garsonieră de 25 m2 şi unde, poate va avea şi o maşină de spălat, ca orice om normal în secolul 21.
Mihail era un tip cu o statură impunătoare, la 1,88 al lui şi cele 105 kg era impunător la prima vedere, probabil singurul atuu cu care a obţinut postul de portar pe timp de noapte la REAL-ul de la marginea oraşului, pentru că, în ciuda staturii, nu era deloc impunător. Ochii lui de un albastru spălăcit, aproape gri, se aplecau umili de câte ori cineva îi aducea un reproş sau ridica tonul. Acest obicei îl avea de când îl crescuse mă-sa’, o vânzătoare din piaţa agro-alimentară, care mai mult urla şi îl pălmuia pe micul Mihăiţă, răzbunându-se pe bietul copil pentru soarta pe care o avusese. Mihăiţă crescuse, mare, impresionant de mare, dar încă îşi pleca capul umil şi se mai temea că, la fiecare înjurătură ce-i răsuna în timpane ar putea să-şi capete şi o scatoalcă peste ceafă. Pielea îi era albă, faţa sa având o nuanţă chiar palidă, pe care o ascundeau perciuni şi mustaţa, de un şaten spălăcit, la fel ca părul, care erau lăsate să crească în voie, neîngrijite.
Pierduse autobuzul, asta era clar. Pierduse de fapt multe lucruri în viaţa sa. Pierduse un an de şcoală, când urma să fie clasa a VII-a, din cauza unei infecţii stomacale ce l-a ţinut în repaus mai multe luni, îşi pierduse prima iubită printr-a IX-a, deoarece colegul lui, Cătă, o scotea la suc mai des, îşi pierduse bursa după primul an la Facultatea de Medicină, de doi ani încoace o pierdu-se şi pe mă-sa, care, până la urmă fusese o mamă destul de bună, care îşi crescuse singură copilul. Dar, cel mai rău îi părea de Otilia. Cum putuse să o piardă pe Otilia, cum a lăsat-o să plece aşa, fără ca măcar să-i fi spus…
Se afundă într-o cafenea jegoasă ce duhnea a tutun şi ceru o cafea lungă.
Sigur îl vor da afară după faza asta, era a doua oară săptămâna asta când nu se prezenta la lucru. Ar fi putut să meargă cu următorul autobuz, dar groaza ruşinii de a fi întârziat era mai mare decât cea a absenţei sau chiar a concedierii. Nu, nu lua taxiul. Nu îl lua din principiu. Avea un fel de fobie faţă de taxiuri sau mai bine-zis faţă de taximetrişti. Aşa că îşi bău cafeaua gândindu-se la credinţele dendroiste ale triburilor din Africa. Mihail nu era genul de bărbat bătut în cap şi ignorant, care să se afunde bucuros în prostia de zi cu zi din jurul lui. Trista sa situaţie se datora mai degrabă ghinionului şi dezinteresului faţă de monotonia cotidiană. Ştia că ar fi trebuit să procedeze altfel în unele cazuri, defapt în multe dintre ele, dar nu simţea nicio chemare pentru acestea, nici un stimul interior, așa că nu se stresa prea tare.
Din teancul de ziare de azi-dimineaţă luă la întâmplare unul, oricum toate conţineau aceleaşi ştiri împreună cu horoscopul şi necrologul. Îl aşeză calm pe masa de lemn mâncată de carii şi arsă de scrum şi îl despăturii. Aruncă un ochi peste titluri, dar nu-l atrăgea niciunul, de aceea limita activitatea aceasta-de a citi ziarele- la o dată, maxim două ori pe lună. Nimic nou. Aceiaşi lume.
- Bă, Mihaile, aruncă-mi şi mie ziaru ala încoa’!
Se uită, prea puţin mirat pentru că recunoscuse vocea. Da, chiar Ion era, beţiv notoriu cunoscut de întregul cartier, oarecum amuzat în felul lui. Îi dădu bună ziua şi, ca să-i intre în joc (fără tragere de inimă însă) îi aruncă vraful de hârti tipărite ce alcătuiau ziarul. Din neatenţie, una dintre hârtiile colorate, probabil mijlocul, se prăbuşi pe podeaua proaspăt muşrluită de barmaniţă. Curios de această întâmplare, Mihail căscă un ochi spre titlurile de pe pagina respectivă. Printre articolele referitoare la administraţia municipală şi învăţământ, zări un titlu cei captă imediat atenţia : Un bătrân din Malayesia susţine că a trăit 100 de vieţi, (articolul continua: ) Bătrânul în vârstă de 97 de ani, purtând un nume deloc specific acelei părţi a lumii, şi anume Mi ... De-o dată coala se umplu de apă, literele devenind ilizibile, ochii îi împăienjeniră, iar undeva în spate, între coaste, Mihail simţi o înţepătură puternică, parcă o lamă rece îi străpunsese straturile de epidermă. Simţea viaţa scurgându-se din el, odată cu un lichid cald de consistenţa siropului, iar zona respectivă îi fu invadată de o usturime insuportabilă…



Se trezi dimineaţa puţin tulburat, căscă ochii (şi nu numai) şi privi o clipă, marcat, tavanul dormitorului.

Opşce august (poate)

el - Şi de ce crezi că sunt atât de multe stele pe cer?
ea - Ca să ne amintim dn când în când cât suntem de singuri şi neînsemnaţi?
el - Poate şi deaia...
ea - Dar tu de ce crezi că sunt atât de multe?
el - De-ar fi doar una, probabil că s-ar dimţi atât de singură şi neînsemnată...
ea - Păi, şi oamenii sunt mulţi, dar se simt uneori singuri şi neînsemnaţi.
el - Deci nu e vorba de număr...
ea - Nu, nu e vorba de număr.
el - Tu te simţi singură şi neînsemnată?
ea - Uneori...
el - Când mai exact?
ea - Când adorm singură sub pătură.
el - Doar atunci...?
ea - Nu, nu numai atunci.
el - Când?
ea - Când, când sunt în faţa unor foi de hârtie goale.
el - Atunci te simţi singură şi neînsemnată?
ea - Mai degrabă mă simt goală, dezbrăcată de toate sentimentele şi gândurile, de toate amintirile, de tot ce iubesc.
el - De ce?
ea - Nu ştiu. Pentru că, simt nevoia, să dau ceva din mine, şi atunci...nu ştiu ce, ce aş putea să dau.
el - De ce să dai ceva din tine?
ea - Pentru că, n-ar avea niciun folos să ţin doar în mine şi pentru mine.
el - Şi să dai altora are rost?
ea - Nu neaparat...
el - Crezi că unii ar pute primi ceva din ce dai tu?
ea - Nu neaparat ar primi, dar, ar regăsi în ei părţi din mine.
el - Părţi din tine? Cum vine asta?
ea - Părţi, pe care la au deja în ei, dar pe care nu le-au descoperit încă.
el - Păi atunci, sunt părţi din tine sau părţi din ei?
ea - Şi din mine, şi din ei, şi din altţii...
el - Cum şi din alţii?
ea - Acele părţi, pe care el avem toţi, toate, doar că fiecare îşi trăieşte o altă parte, iar, dacă eu le scriu pe o foaie goală de hârtie, partea mea, pentru o clipă, o vor simţi şi ei.
el - O vor simţi şi ei?
ea - Da, pentru o clipă, va vibra în ei, ceea ce de mult vibrează în mine.
el - Şi dacă n-ar exista stele?
ea - Ce rost ar avea să ai TOT dacă n-ai avea cu cine să-l împarţi?

Ve et chituri (neomogen)

UNU ROMAN (I)

Ninge
dur şi rece
Prin fumul de ţigară întrezăresc
o amintire...

Undeva,
un colţ de lume,
O iarnă
prima oară...

Un râs sarcastic afişat pe buze,
Într-o doară. Era iarnă,
aşa cum visam cândva,
afară,
era frig,
era iarnă prima oară.

DOI ROMAN (II)

Paralel,
trântit în întuneric,
înapoiat de păcat,
pierdut în neant
în armonii dezacordate.

Poate,
aştept răbdător,
cum nu se întâmplă nimic.

Privesc să vină dimineaţa.

Reţeta mea...

Ca să uit,

Mai stau dimineaţa
două ore în pat,
Adunându-mi forţele
pentru înc-o zi să-nfrunt viaţa.

Şi beau o halbă de bere.

Ca să uit,

Scormonesc refturile-n măruntaie,
Şi umplu noptiera,biroul,
cu cărţi
de citit, o droaie.

Şi beau o halbă de bere.

Ca să uit,

Cu mesaje diversificate,
Ascult melodi,
Pline de sentimentalisme,
Şi scânduri de inimi stricate.

Şi beau o halbă de bere.

Ca să uit,

M-afund într-un local
ca o cocioabă,
C-un ciot de ţigară şi trec cu privirea,
Prin pereţi, marţial.

Şo ca-ntodeauna, beau o halbă de bere...

Când am început....

Şti când am început cu adevărat să trăiesc?

Atunci când la nouă juma', undeva într-un colţ de parcare trăgeam cu ochiu' printre rotocoale de fum, căutând microbuzul care face naveta, părâdumi-se la fiecare 2 minute că îl zăresc de după curba din dreapta.
Atunci când soarele lunii cuptor mă lovea direct în freză.Când mă sprijineam, impreună cu un ghiozdan mic, în care aveam un rând de haine, apă, biscuiţi şi cafea, şi o borsetă.
Atunci când adunasem ultimi bani de sub saltele, de prin şosete, cutii cu bijuterii, şi resturile de pe card şi am plătit un sfert din ei pe bilet.
Atunci când aşteptam cu nerăbdare să pornesc, când nu ştiam unde naiba mă duc, abia intuiam la ce staţie să cobor.
Atunci când într-o vineri seara, cu un gust amărui de dezamăgire pe limbă, cu o lipsă acută de adrenalină în vene, cu carnea închegată de oboseală şi cutia craniană îmbuibată cu nervi, am zis : "Mâine plec..."
Atunci când drumul ăsta părea ceva de necoceput, ceva ce nu ar fi trebuit să se întâmple şi totuşi îl parcurgeam, un drum fără o ţintă exactă, nici un loc, nici o persoană, nici un eveniment, nici un sentiment, nimic din toate, doar călătoria care era totul...
Atunci când, coborând în autogară am constatat că-mi ratasem ţinta cu vreo 12 km, din care m-am apucat să parcurg vreo 3 pe jos, fără să ştiu exact în ce direcţie mă îndrept, dacă mă apropi sau mă depărtez.
Atunci când am mai dat un sfert din toţi bani strânşi pe un alt mijloc de transport, ca să ajung la locul ştiut doar după nume.
Atunci când am zărit transpirate, în arşiţă, trupuri mahmure, şi papilele mele gustative s-au delectat cu amarul-răcoros al berii aburinde într-o sticlă.
Atunci când s-a mai dus un sfert din banii colectaţi, pe bir. Când s-a lăsat întunericul. Când nu mai ştiam unde începe lumea şi unde se termină. Când nu mai ştiam care sunt prietenii şi care sunt necunoscuţii,dansând, bând şi glumind cu toţi.
Atunci când am călcat strâmb, bâjbâind pe întuneric spre buda aia verde, ecologică şi extrem de împuţită. Atunci când m-am trântit în iarbă şi simţeam mişcarea de rotaţie terestră.
Atunci când mam trezit şi faţa ta îmi era imprimată pe palmă, când printre pleoapele mele umflate îţi zăream genele dezorientant de lungi străpungând aerul stătut al cortului. Atunci când mi-am zis că n-aş fi vrut nimic altceva şi nicio altă locaţie şi că tot ce aveam în acel moment îmi era deajuns, dar apoi m-am ridicat să-i fac din nou o vizită budei ăleia verzi, ecologice şi împuţite.
Atunci când amiaza devreme ne-a găsit fără bani şi fără un transport sigur spre casă. Atunci când habar n-am avut să împătur un cort şi când o conservă cu porumb mi s-a părut genialitate la cutie.
Atunci când am umblat vreo 40 de minute în praf, soare şi printre bretele de bagaje, când am luat la ocazie, un taxi, pe care l-am împărţit cu unu de vroia să se scalde-n ştrand. Când am mai străbătut şinele fierte de cale ferată în drum către gară şi când am ajuns la cară tocmai ca să nu luăm trenul.

Şi am început să mor din nou când aerul poluat de oraş mi-a trăsnit nările...

Avioane de hârtie

'Uite, am să iau, aşa, o foaie de hârtie. Iată, o rup de aici sau... nu, o iau din grămada aia de hârti.'
'Gata, uite-o.'
'O simplă foaie de hârtie? Asta vezi tu?'
'O simplă foaie de hârtie...Nu, n-ai deloc imaginaţie. Deci, foaia asta va deveni un sport, un...'
'...cufăr, dacă vrei să-i spui aşa'
'Ce am să pun în el? Asta nu te priveşte...'
'Bine, gata, nu te bosumfla aşa...Uite, vom începe să, măzgălim foaia asta de hârtie.'
'NU!!! Stai! Nu aşa...adică, scriem totuşi ceva. Un rând eu, un rând tu, ok?'
'Să încep eu? Bine, hai să îţi arăt. Eu scriu că vreu o busolă, pentru că paşii mei nu-şi mai găsesc sensul e lumea asta. Tu ce scri?'
'A... un pix care să funcţioneze? Păi ăsta ce are? Merge mai greu da...nu aşa, te rog eu, că strici jocul.'
'Bun...rândul meu, uite, mi-aş dori să am o ancoră şi o paraşută.'
'De ce râzi? Nu, nu o paraşută de-aia cum crezi tu.Adică, dacă busola îmi va ghida paşii, voi da frâu liber tuturor dorinţelor şi viselor şi atunci (hai, nu da ochii pe spate acuma, că-i serios), atunci voi avea nevoie de o ancoră, mă'nţelegi, bine fixată de pământ, care să nu-mi permită să mă avânt prea tare, iar paraşuta..e, vezi că şti, paraşuta o voi folosi atunci când voi cădea, ca să nu-mi frâng vreo vertebră a sufletului din nou... da, da, ca ieri...'
'Rândul tău... o bere şi-o lasagna?!? Măi, ţi-am zis să fi un pic mai serios. Da, înţeleg că ţi foame şi sete, lasă, cinăm imediat, doar să mai scriem două rânduri,ok?'
'Uite, eu mai scriu...o ţintă marcată.'
'Stai să-ţi explic, şi apoi îţi dau hârtia şi pixul.'
'Da? Ai acuma o idee şi nu vrei să-ţi scape...ok, uimeşte-mă...'
'...."pe tine"...Pe mine?!? Dar nu ai cum să mă ajungi, niciodată, şi, şi, stai un pic, şi dacă-i până acolo...eu nu te-am vrut niciodată...bine, poate, aşa, cândva, dar...acum nu-mi mai trebuieşti aşa, deci încearcă să-mi oferi ceea ce caut la tine.'
'Cum? Păi şi ce dacă eu vreu busole şi ancore şi paraşute...'
'Păi vezi, deaia n-ai să mă ajungi niciodată, pentru că eu mă duc mereu în alt loc, în alt gând. Dacă vrei să mă înţelegi, înţelege-mă şi lasă-mă să-mi fug în voie...atunci doar, ai să mă ai.'
'Şti ce, mai şti să faci un avion de hârtie? Bine, fă te rog unul pentru mine. Promit. Ultima tâmpenie şi apoi cinăm, bem un vin bun...dar fă-mi hatârul ăsta, fă-mi un avion de hârtie.'
'Gata? Uau, ce rapid ai fost. Bun, acum, hai să facem o probă, aruncăm avionul acolo, în foc, în văpaie..dacă arde, mă ai tu, dacă nici un fir de fum nu înnegreşte hârtia, atunci te am eu. Bine?'
'Păi cum să fie banal? Cum să fiu eu cea care pierde din start? Ia, încearcă, aruncă-l...'


...şi foc n-au avut niciodată...

"Ciuperca" şi lunaticii

Oradea-Ciuperca,15 Iunie 2011. 21.45

Urcatul dealului Ciuperca nu m-a obosit destul încât să nu observ la mâna stângă, chiar de după o pâclă de copaci tineri jumate' de lună mâncată de jumate de umbră. Cerul era încă luminat de soarele care-şi trăsese pijamalele şi se ascundea acum sub pătură, trăgând cu ochiul la spectacolul pe care îl pegătea luna în culise.

Acelaşi loc. Aceiaşi zi. 22.30

Dealul e înghiţit de o negreaţă plumburie ca fumul emanat de ţevile de eşapament ale maşinilor ce mişună la poalele lui. Grupuri de oameni mici şi oameni mari, a căror faţă nu o pot decripta, se înghesuie pe coama estică, apropiindu-se nepăsători de marginea râpei. Pentru câteva minute sunt convinsă de redescoperirea Babilonului. În faţa mea un tătic şi un fiu identificau Carul Mare pe boltă şi conversaţia lor jucăuşă îmi gâdila cu intermitenţe timpanul :

COPILUL: - Şi ând o să plece AIA, o să apară iară luna.
TATA : - Da, e doar o umbră care acoperă luna.
COPILUl : - Şi când o să plece, nu o să apară dincolo soarele şi luna o să se ducă?

În stânga un grup colorat mi-a atras atenţia, n-aş putea să redau conversaţiile lor în limba maghiară, dar în timp ce încercam să prin din zbor unul-două cuvinte, bliţul celor din dreapta care stăteau jos, pe iarbă, iar nu pe borduri ca noi, mi-a distras atenţia, ca mai apoi să constat că vorbeau în engleză. Începuse să îmi placă acest Babilon redescoperit în urbea mea natală, sub un spectacol cosmic de umbre şi lumini.

Acelaţi loc. Aceiaţi zi. 23.20


În cerul întunecat abia distingeam o formă circulară, a cărui contur slab luminat, de culoarea piersicei aproape coapte încadra o mandarină cărbunie. Spectacolul acoperirii se terminase. Suspansul dezvăluirii s-a prelungit prea mult, aşa că mulţimea s-a rărit, iar perechile umbră-lumină, pe care le observasem înainte, îmbrăţişate sau sărutându-se în jur, au pălit una câte una, acum când ochiul selenar nu-i mai supraveghea. Misticul se dezintegra sub mocirla cotidiană.

COPILUL: - Da la 18 ani o să pot să conduc maşina?
TATA : - Da, la 18 ani.
COPILUL: - Şi motocicletă?
TATA: - Păi, deaia mare tot la 18 ani.
COPILUL : - Dar aia mică?
TATA : - Deaia mică poţi şi la 16....

Ducând sticla PET la gură, am constat că resursele mele de cafea se terminaseră, i-ar somnul nu păre deloc impresionat de suspansul pe care "AIA" se încăpăţâna să îl întreţină, aşa că am ratat dezvăluirea lunii, care se defăşura probabil, în timp ce eu mă desfăşuram printre vise şi cearceafuri.

Un moment de relaxare...

Ziua de vineri e preferata mea...

Silueta mi s-a profilat în cadrul uşii, cu o cană de ceramică albă aburindă în mâna stângă. Peste câteva clipe ma-m trezit cuprins de un moment de relaxare. Aşezat oarecum incomod pe treapta rece a scărilor, ferit de un vânt rece-primăvăratec ce se ambiţiona să mişune printre frunze în ciuda calendarului ce denunţa luna iunie.
Noaptea plouase, aşa că dimineaţa împărtăşea curtea umedă, cu băltoace şi frânturi de frunze sfârtecate.
Din ţigară curgeau râuri de fum ce se încăpăţânau să răzbată prin vântul primăvăratic rătăcit prin iunie. Priveam printre umerii fulgilor de scrum şi întrezăream luciri roşiatice... atunci mi le-am imaginat şezând cu miile pe fundul iadului. Parcă aşa va fi şi iadul, plin cu frânturi roşiatice şi umeri de scrum, râuri afumate urcând dintre cărbunii mocniţi, pe pereţii cenuşii jucând umbrele crepusculare ale flăcărilor.
Apoi aş călători prin Infernul lui Dante. Oare cum ar arăta un mileniu mai târziu decât imaginatorul său?
Descendând, cu siguranţă aş staţiona în Limb, vreo două-trei sute de ani de mi-ar fi permis, aş putea afla ce n-am aflat când paşi-mi bătătoreau asfaltele scorojite, şi câteva discuţii cu anticii filozofi cu siguranţă mi-ar fi mai pe plac decât vreo şuetă cu oicare 'intelectual' al vremurilor noastre, măcar două-trei sute de ani...
Şi unde m-aş opri, spre a-mi ocupa veşnicul sălaş? În al doilea cerc, al păcătoşilor din dragoste? Aş sta şi-aici un veac în treacăt, dar nu m-aş integra complet. Ar fi parcă prea puţin, prea dulce, curiozitatea m-ar împinge înainte, dar şi soarta unei vieţii de căutări.
Printre lacomii din cercul trei aş trece repede, nu prea m-ar impresiona, câteva ore de lăcomie din trăirea trupească ar fi insignifiate pentru a-mi rezolva, măcar un loc de staţionare, prin zona aceasta, aş coborâ din nou...M-aş aşeza între zgârciţi şi risipitori, şi vreo două decenii aş aduce argumente de partea zgârciţilor, atât doar, căci sunt atent cu distribuirea timpului meu, şi aşa infinit...
Pe la mânioşi aş petrece o vară de vreo 3.650 de zile. O încăierare mică sigur m-ar tenta prin cercul cinci, şi pun pariu că aş dărâma câţiva mânioşi...
Dacă i-am ascultat cu atenţie pe filozofii de la intrare, sigur relatările ereticilor m-ar fermeca aproape la fel de mult, deşi tind să cred că Infernul prin care călătoresc a cam ieşit de sub aripa protectoare a autorului şi e ştirb de cercul şase, deci aş trece la şapte...
În primul brâu aş rămâne categoric impresionat de Macedon şi m-ar tenta să-i propun o 'evadare' spre secolul 21, cred că s-ar descurca de minune la globalizare. În brâul doi aş recunoaşte foşti contemporani, în special unul, care sigur va avea ceva să-mi mărturisească cu regret, iar brâul trei l-aş admira din depărtare, aşa colorat şi amestecat cum e, dar nu cred că aş staţiona.
Pe cei din primele părţi ale cercului opt încă i-aş mai urâ, chiar dacă am fi cu toţi ca să zic aşa, în acelaşi cazan. Zona trei şi patru nu prea mi-ar trezi interes, iar în cinci şi şase înghesuiala de politicieni, bancheri şi alţi sigur m-ar înăbuşi. Cercul nouă nu l-aş vizita, de departe mi-ar declanşa repulsia, aşa că ...aburii cafelei se cam răriseră, în timp ce temperatura lichidului ce-mi aducea aminte de cacaua cu lapte din copilărie s-ar apropia de cea a areului răcoros de după ploaia de azi noapte, aş ridica în grabă toarta cănii şi i-aş sorbi conţinutul.

O singură întrebare

Aceasta ţi-e creaţia?
E tot ce ai mai bun?

O plapumă verde-aşternută,
Pe creste de pietre şi văi,
Plesnită la încheieturi
De oceane albastre,
Toate învârtite dup-un sferoid?

A, le-ai mai populat îmi pare,
Cu zeci de mii de necuvântărore.

Şi ce-ai lăsat în urmă, care,
Deşelate de orice păsare,
Cu minte considerată nefolositoare,
Care se vaietă în neştiinţă,
Şi copleşiţi de neputinţă,
Se iau la trântă cu munţii,
Violează mări, descărnează câmpii,
Îşi înfig ghiara veninoasă
În tot cei incapabil de-a vorbi?

Aceşti copii ai nepăsări,
Ai tăi să fie oare,
Ori şi-au creat cu bună ştinţă lumea,
De care-acum se tem,
Şi-o calcă în picioare....

Editorial "Lazăriştii"

Cu gând de vacanţă...

Odată cu filele din calendar, ne dăm şi noi ochii peste cap şi găsim acolo aproape singurul gând, care se agită într-una, gândul la vacanţă. Cum scăpăm de ultimele teze, ne luăm ultimele note şi ne corectăm mediile, ne loveşte aerul dezmorţit de mai şi parcă aşa frumos se face afară pe zi ce trece...

FELICITĂRI, MULŢUMIRI, ÎNCURAJĂRI...
A trecut un an (şcolar) plin, în care am trudit cu toţii, dar din care am ieşit (sper) cu fruntea sus. Fiecare sfârşit de an aduce şi despărţiri, elevii claselor a XII-a, care sunt deja prea mari pentru băncile micului nostru liceu, ne vor părăsi, noi (redacţia) le ţinem pumnii la BAC şi le dorim DRUM BUN mai departe. Mulţumim (mult, mult de tot) celor care au avut „curajul” să scrie, şi mai ales celor care au făcut-o conştiincios şi regulat (mulţumim Georgiana Boţa). Iar, dacă „toamna se numără bobocii”, acum e cazul să ne numărăm diplomele şi sperăm că vor fi multe, de aceea îi felicităm (ce mai, ne dăm jos pălăria) pe cei care ne-au reprezentat la diferitele concursuri, naţionale şi internaţionale, şcolare şi chiar sportive, în special olimpicii.

CU GÂNDUL LA VACANŢĂ, DIN NOU...
Bun, vin vara şi vacanţa (împreună, de mânuţă), pe asta am lămurit-o deja şi sunt sigur că v-aţi făcut planuri de vacanţă. Mi-aş permite să ghicesc : dormim, dormim mult, până pe la 12 amiaza dacă se poate, apoi mai batem o minge, ne mai bălăcim în scăldătoarea comună ( a se citi „Ştrandul Municipal”), în cel mai fericit caz vizionăm un film sau mai deschidem o carte şi seara dăm o raită prin oraş pe unde mai facem unele altele (pe care din motive etice nu mi-e permis să le enumăr). Da, probabil unii merg la ţară, unde, cu mici modificări, scenariul e acelaşi, sau veţi aştepta toată vara şi vă veţi face planuri pentru călătoria aia în Grecia de la sfârşitul lui august... m-aş bucura să văd că am greşit.
Sunt conştient că nu scriu editorialul revistei „Practic casa şi grădina”, dar totuşi mi-aş permite luxul de a vă prezenta câteva oportunităţi de petrecere a timpului vostru liber şi aşa rahitic, schilodit, asmatic şi prea limitat. Dacă nu aţi afalt încă, anul 2011 este Anul European al Voluntariatului, aşa că puteţi, dacă încape în agenda voastră, să strecuraţi cel puţin o acţiune de voluntariat. Informaţii puteţi găsi la Centrul Unic de Voluntariat Comunitar Oradea, str. Primariei, nr 42, sau vă puteţi interesa la sediile diferitelor ONG-uri (RUHAMA, ALMA MATER ALAPITVANY, ECOTOP, Caritas, SOS DOGS, AIESEC etc) , sigur vă vor primii cu plăcere, informaţii găsiţi cu duiumul, cred că ştiţi unde (pe net). Dar poate vă place natura, excursiile, călătoriile intră în „arealul” pasiunilor voastre. Cel mai simplu, luaţi o mână de prieteni, vreo două corturi şi evadaţi (redescoperiţi România – “Land of choice”), destinaţiile sunt practic, nelimitate. Daca sunteţi mai solitar, sau aveţi carenţe la capitolul organizatoric, puteţi să bateţi cu încredere la uşa comunităţilor care sunt şi ei, iubitori de natură, Comunitatea Scout-iştilor Orionini, Speocristal, Cercetaşii României sunt doar câteva oferte. Apropo de destinaţii, dacă vă place şi muzica un pic, nu ar trebui să ocoliţi ARTmania (Sibiu, 12-13 august), Samfest (Satu Mare, iulie), Stufstok (Vama Veche, 21-29 august).
Cinefilii ar fi recomandat să facă o escală la TIFF, în Cluj-Napoca, pe la începutul lui iunie. Pasionaţii de carte sigur vor fi încântaţi de SCHIMB DE CĂRŢI, LECTURI URBANE şi CENACLU NOCTURN (vezi facebook). Internauţii, creaţi-vă şi dezvoltaţi-vă un blogg, se caută o comunitate de blogg-eri orădeni. După ce vă dezlipiţi de ecran, puteţi încerca un sport, nu muşcă! Pictura, fotografia, obiectele hand-made vă ţin la cote maxime creativitatea chiar şi în vacanţă şi cine ştie, cu puţin talent, dăm de Picasso - varianta bihoreană (cu toate up-date-urile la zi).
Variante sunt multe, dacă aveţi răbdare să verificaţi presa dimineaţa (ia între 20 şi 30 secunde) poate veţi descoperii alte evenimente tentante. Ideea e să mergeţi, sunt zilele vieţii voastre şi ar fi păcat în septembrie să priviţi înapoi şi să ziceţi : „...da’ când o şi trecut, că io n-am apucat să fac nimica”. Aş vrea să fiu echitabil, dar sincer nu-mi dau seama ce aţi putea să pierdeţi, de câştigat, pe lângă cunoştiinţe, prieteni, renume şi aptitudini adăugaţi voi ce vreţi.


Vacanţă gândită s-aveţi!

Arsuri de soare mediteraneean...

Albastre şoapte
Tremură sub coapsele coapte,
De reflexia-n apă,
A razelor mediterane.

Tremur de valuri anatoliene,
Albastru întins, cuprin sub gene,
Universul în molecule,
Adună spume.

Dor, fără nume în lume,
Călătoreşte călare-n cercuri,
Universe convexe,
Cuprinse-n molecule complexe.

Cândva credeam în apa mării,
Apoi m-am înecat.

Încă mai cred în apa mării...

Anunţ : Caut oameni de calitate!

Dacă ar exista o publicaţie destul de complexă pentru gusturile mele (ceva cu paginile încărcate de proză şi poezie contemporană, nişte filozofie, puţin ocultism, poate şi urme de S.F., performanţe sportive, dresaj canin, călătorii şi grădinărit)sigur şi-ar găsi loc acolo şi anunţul meu. Dar, cum un asemenea mozaic informaţional, pare coborât dintr-un film S.F., practic, anunţul meu, la fel de absurd, nu va fi publicat niciodată.
Cum ar suna un anunţ ce nu va fi publicat niciodată? "Atenţie! Caut oameni de calitate!". Normal, privind, chiar şi superficial acest anunţ (trebuia să precizez clar de la început că detaşăm acest anunţ de orice câmp semantic al anunţurilor matrimoniale), orice om cu scaun la cap s-ar opri asupra termenului "calitate". Cine poate stabili dacă o persoană este sau nu "de calitate"?Eh, atât timp cât nu există o secţie CTC care să verifice "calitatea" persoanelor, o să îmi permit (câtă nesimţire, aşai?) să delimitez criteriile ce definesc o persoană de "calitate" (în opinia mea, proprie şi absolut personală).
Mi-e greu să precizez exact momentul în care am simţit imboldul de a filtra categoria oameni "de calitate" din rândurile plebei. Probabil imediat ce am constatat existenţa unor oameni care au ceva de spus, dar nu ţin cu tot dinadinsul sau nu sunt remuneraţi ca să o spună (aşa că din start, categoria profesională a politicienilor a căzut, cu excepţiile de riguare). Probabil că am descoperit această categorie în momentul în care am constatat că există doar anumite persoane cu care poţi conversa pe marginea altor subiecte decât vremea de afară, telenovela xzy, români's talentaţi sau rezultatul meciului de aseară de la opt jumate' (nu mă înţelegeţi greşit, iubesc sportul, dar fotbalul comercial mă exasperează), sau viaţa amoroasă a pseudovedetelor. Poate că această categorie am descoperito odată ce am început să frecventez biblioteci, anticariate şi cafenele ieftine, deşi aceste spaţii nu îţi garantează prezenţa unor oameni "de calitate", peste tot există şi rebuturi...
Cel mai sigur, mi-am dorit să desprind acestă categorie de restul, când am dat peste tot felul de grupuri, cluburi, asociaţii de oameni, extrem de diferiţi şi complecşi, dar cu cel puţin un interes comun care, acţionează, să zicem "pro-activi". Adică, pe lângă faptul că au ceva de spus, şi cunoştiinţele necesare pentru a susţine ceea ce spun, nu expun pe taraba din faţa blocului ceea ce deţin, ce tind să-şi caute persoane asemenea lor (excepţie : solitarii), şi să acţioneze în direcţie "obiectului" lor.
Mda, cam ăştia-s oamenii de calitate. Deci, se oferă careva?

Nedefinit (neterminat)

Plimbat indecis prin viaţă de vîltoare,
Un nimeni prin vapori incandescenţi, moare.

Urme albastre de umbre
I se preling uşor pe tâmple.

Calcă jarul moale ce tremură în valuri,
Sub afumatele şi stinse idealuri.

Azi nu e nimic special

Ce e azi?
Azi e pur şi simplu una din zilele alea în care parcă ţi-e lene şi să te întorci de pe o parte pe alta în pat, chiar şi să ridic capacul la veceu sau paharul plin pe jumate' cu mai multa spumă decât bere. Genul acela de zi din viaţa ta pe care o vei considera pierdută până la urmă fără rost, dar pe care abia aştepţi să o sfârşeşti.
Azi treci printr-unul din momentele alea gen : "Mmm..no, şi?", adică îţi dai seama că fiecare îşi vede liniştit de propria lui pită' şi de propriul lui ansamblu de organe genitale şi că până la urmă niciunu nu dă doi bani pe tine cum nici tu defapt nu dai vreun ban pe ei.
Azi e una din zilele alea în care ai o revelaţie filozofică şi constaţi (căscând probabil) că oricât de mult te zbaţi pe nămolu' ăsta de Pământ, până la urmă tot sub cei 3 metri cubi rezervaţi fiecăruia ajungi.
Azi îţi dai seama (din nou!) că ai avea cel puţin enşpe' chestii, unele neimportante, altele slab importante şi câteva foarte importante de făcut, dar pur şi simplu nu te poţi apuca de nici măcar una dintre ele pentru că în străfundul imaginaţiei tale cam bolnave şi înecate de alcool, toate aceste "chestii" alcătuiesc un ghem, un mototol bine compresat şi aparent indeşirabil.
Azi, normal e ziua în care eşti singur acasă. Şti că n-are rost să-ţi suni prietenii (de beţie, ieşeală, ăia care îţi plâng pe umăr, ăia cărora le plângi pe umăr, ăia de îţi cer împrumut sau pe cei care fac cinste), indubitabil dorm. Tu nu dormi? De ce nu dormi? Pentru că celulele tale nervoase or fi considerat că cele 5-6 ore de somn le-au fost arhisuficiente pentru a se odihni în vederea unei zile atât de importante cum e astăzi.
Şi da! Azi, azi cu siguranţă e ziua aia în care constaţi cât de singur eşti în viaţa ta. Cum nu ţi-a mai călcat nimeni pragu' de câteva luni, aşa că nu prea mai eşti dornic să primeşti pe careve pe şantierul sufletului tău. Nu de alta dar poate se dărâmă vreo schelă şi-i pică' în cap, nu că asta ar constitui o pierdere,dar totuşi, accident la locul de muncă...Şi îţi dai seama că ţie imposibil să îţi închipui cum ar putea rezista lângă persoana ta cineva mai mult de o lună, suportând să asculte cum debitezi tu acele legături ilogice dintre lucruri, fenomene şi persoane. Şi azi ai un flash, te vizualizezi la 60, singur într-o garsonieră cu pereţii ca de afumătoare,doar tu şi vreo 2-3 pisici (sau "câini pe baterii" - a se citi bichon- cum se poartă mai nou în apartamente), măzgălind după bunul plac şi vechiul tău obicei, tastatura computerului cu amestecul acela de celule moarte, transpiraţie şi grăsimi de pe degete, în tentativa de a lega trei cuvinte cu sens unul de celălalt.
Azi, într-adevăr viaţa ta se va schimba!

m-aş juca de-a tu şi eu

M-as juca de-a culori si cuvinte,
Dar rimele nu-mi intra in minte.

M-as juca de-a tu si eu,
Dar de unu' singur e greu.

M-as juca de-a plecatu' intr-o vara,
Dar n-am bani nici s-ajung la gara.

M-as juca de-a statu' la soare,
Dar e periculos cu atata poluare.

M-as juca de-a socializarea,
Dar e dureros sa constati, nepasarea.

Asa ca ma joc doar eu, in fine,
De-a idei amestecate cu sange in vine.