Autobuzul îşi închise uşile şi plecă. Undeva în spate, Mihail alerga încă, fără sorţ de izbândă. Îl pierduse. Îşi suflecă mâneca dreaptă a geci sale ponosite şi se uită dezamăgit la ceas. Era 18.52, nu mai avea cum să ajungă până la 19.00 la lucru,următorul autobuz ajungea abia peste 15 minute. Va întârzia cu siguranţă, din nou. Probabil iară îi vor tăia din salariu, poate îl va da afară, şi atunci cu ce o să îşi plătească chiria, dacă nu o va plăti, Ana Ferencz îl va arunca în stradă şi ce va face? Unde se va duce?
„ Fir-ar să fie! La dracu’ cu toate!” Îşi încleştă pumnii într-un acces de mânie. Călca grăbit şi apăsat, cu paşi mari, tălpile lui păreau lopeţi enorme ce încercau să taseze asfaltul ce-l atingeau şi să îl scufunde pe Mihail cu întreaga lui statură impunătoare până în străfundul pământului, acolo unde nimeni nu îşi va mai bate joc de viaţa lui nenorocită, unde nu va mai trebui să ajungă zi de zi la ora 19.00 fix la lucru şi să stea 8 privind printr-un gemuleţ înfundat cu gratii cum nu se întâmplă nimic, cu o pernă zdrenţuită sub fund. Unde proasta aceia de Otilia nu îl va mai părăsi pentru un vânzător de aspiratoare, unde să nu se înghesuie într-o garsonieră de 25 m2 şi unde, poate va avea şi o maşină de spălat, ca orice om normal în secolul 21.
Mihail era un tip cu o statură impunătoare, la 1,88 al lui şi cele 105 kg era impunător la prima vedere, probabil singurul atuu cu care a obţinut postul de portar pe timp de noapte la REAL-ul de la marginea oraşului, pentru că, în ciuda staturii, nu era deloc impunător. Ochii lui de un albastru spălăcit, aproape gri, se aplecau umili de câte ori cineva îi aducea un reproş sau ridica tonul. Acest obicei îl avea de când îl crescuse mă-sa’, o vânzătoare din piaţa agro-alimentară, care mai mult urla şi îl pălmuia pe micul Mihăiţă, răzbunându-se pe bietul copil pentru soarta pe care o avusese. Mihăiţă crescuse, mare, impresionant de mare, dar încă îşi pleca capul umil şi se mai temea că, la fiecare înjurătură ce-i răsuna în timpane ar putea să-şi capete şi o scatoalcă peste ceafă. Pielea îi era albă, faţa sa având o nuanţă chiar palidă, pe care o ascundeau perciuni şi mustaţa, de un şaten spălăcit, la fel ca părul, care erau lăsate să crească în voie, neîngrijite.
Pierduse autobuzul, asta era clar. Pierduse de fapt multe lucruri în viaţa sa. Pierduse un an de şcoală, când urma să fie clasa a VII-a, din cauza unei infecţii stomacale ce l-a ţinut în repaus mai multe luni, îşi pierduse prima iubită printr-a IX-a, deoarece colegul lui, Cătă, o scotea la suc mai des, îşi pierduse bursa după primul an la Facultatea de Medicină, de doi ani încoace o pierdu-se şi pe mă-sa, care, până la urmă fusese o mamă destul de bună, care îşi crescuse singură copilul. Dar, cel mai rău îi părea de Otilia. Cum putuse să o piardă pe Otilia, cum a lăsat-o să plece aşa, fără ca măcar să-i fi spus…
Se afundă într-o cafenea jegoasă ce duhnea a tutun şi ceru o cafea lungă.
Sigur îl vor da afară după faza asta, era a doua oară săptămâna asta când nu se prezenta la lucru. Ar fi putut să meargă cu următorul autobuz, dar groaza ruşinii de a fi întârziat era mai mare decât cea a absenţei sau chiar a concedierii. Nu, nu lua taxiul. Nu îl lua din principiu. Avea un fel de fobie faţă de taxiuri sau mai bine-zis faţă de taximetrişti. Aşa că îşi bău cafeaua gândindu-se la credinţele dendroiste ale triburilor din Africa. Mihail nu era genul de bărbat bătut în cap şi ignorant, care să se afunde bucuros în prostia de zi cu zi din jurul lui. Trista sa situaţie se datora mai degrabă ghinionului şi dezinteresului faţă de monotonia cotidiană. Ştia că ar fi trebuit să procedeze altfel în unele cazuri, defapt în multe dintre ele, dar nu simţea nicio chemare pentru acestea, nici un stimul interior, așa că nu se stresa prea tare.
Din teancul de ziare de azi-dimineaţă luă la întâmplare unul, oricum toate conţineau aceleaşi ştiri împreună cu horoscopul şi necrologul. Îl aşeză calm pe masa de lemn mâncată de carii şi arsă de scrum şi îl despăturii. Aruncă un ochi peste titluri, dar nu-l atrăgea niciunul, de aceea limita activitatea aceasta-de a citi ziarele- la o dată, maxim două ori pe lună. Nimic nou. Aceiaşi lume.
- Bă, Mihaile, aruncă-mi şi mie ziaru ala încoa’!
Se uită, prea puţin mirat pentru că recunoscuse vocea. Da, chiar Ion era, beţiv notoriu cunoscut de întregul cartier, oarecum amuzat în felul lui. Îi dădu bună ziua şi, ca să-i intre în joc (fără tragere de inimă însă) îi aruncă vraful de hârti tipărite ce alcătuiau ziarul. Din neatenţie, una dintre hârtiile colorate, probabil mijlocul, se prăbuşi pe podeaua proaspăt muşrluită de barmaniţă. Curios de această întâmplare, Mihail căscă un ochi spre titlurile de pe pagina respectivă. Printre articolele referitoare la administraţia municipală şi învăţământ, zări un titlu cei captă imediat atenţia : Un bătrân din Malayesia susţine că a trăit 100 de vieţi, (articolul continua: ) Bătrânul în vârstă de 97 de ani, purtând un nume deloc specific acelei părţi a lumii, şi anume Mi ... De-o dată coala se umplu de apă, literele devenind ilizibile, ochii îi împăienjeniră, iar undeva în spate, între coaste, Mihail simţi o înţepătură puternică, parcă o lamă rece îi străpunsese straturile de epidermă. Simţea viaţa scurgându-se din el, odată cu un lichid cald de consistenţa siropului, iar zona respectivă îi fu invadată de o usturime insuportabilă…
Se trezi dimineaţa puţin tulburat, căscă ochii (şi nu numai) şi privi o clipă, marcat, tavanul dormitorului.
